Data publicare: 5 octombrie 2021
Claca presupune o gazdă binevoitoare, o muncă tradiţională realizată de femei sau bărbaţi din sat în comun şi o stare generală de petrecere. În Evul Mediu românesc, claca era munca gratuită pe care ţăranii iobagi erau obligaţi să o presteze în folosul proprietarului. Această clacă se mai numea şi boieresc sau robotă.Rămânând în mediul rural, claca a căpătat sensul de muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan şi gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile câmpului, pentru construcţii şi între femei, pentru treburile gospodăreşti, terminându-se de obicei printr-o petrecere, cu băuturi şi jocuri de societate.
“La cele cu lăutari se strângea lume multă și după ce se găta de desfăcat (porumbul), tineretul se dădea la jocuri. Ele țineau până despre ziuă, când era găinușa drept în creștetul capului. La clăcile acestea fetele veneau însoțite de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, cu mai puțină gălăgie, dar la acestea se torceau poveștile cele mai mândre în care năsdrăvanii sar călări printre stele până la cer.”
Între aceste munci voluntare se numărau şi clăcile de tors, ce erau de mare ajutor pentru femeile singure, care trebuiau să le facă haine copiilor mulţi pe care-i aveau, căci, ca toţi copiii, aceştia îşi murdăreau şi îşi rupeau îmbrăcămintea în zbenguielile lor.
Claca era bună şi pentru femeile ai căror soţi trăiau, căci bărbaţilor şi feciorilor li se zdrenţuia îmbrăcămintea în muncile grele pe care le efectuau vara şi iarna; era bună şi pentru fetele mari, care nu puteau purta orice, şi chiar pentru bătrânii ale căror straie se învecheau şi se rupeau. Aşadar, claca era şi este bună pentru toţi.
Bibliografie
Tudor Pamfilie, Agricultura la români – studiu etnografic
