Data publicare: 11 octombrie 2021
Iuliu Vuia (n. 11 martie 1865, Felnac, comitatul Timiș – d. 24 iulie 1933, Caransebeș) a fost unul dintre vechii și luminații dascăli ai școlii noastre confesionale, al cărei îndrumător a fost în calitate de comisar protopopesc şi președinte al „Reuniunii învățătorilor”, iar după Unire primul președinte al „Asociației învățătorilor din Ardeal și Banat”. La 1919 se reactivează ca profesor la Institutul nostru pedagogic, transformat ulterior în „Școala normală de băieți”, și este ridicat în 1927 la demnitatea de director al acestei scoli. A fost deputat în Sinodul eparhial din Arad, mai apoi în cel al eparhiei noastre în curs de mai multe perioade, deputat în Congresul național bisericesc, asesor onorar în Corisisţorul diecezan, iar în prezent consilier onorar în Consiliul eparhial, secția economică. Și a mai fost şi un meticulos cercetător al trecutului neamului nostru, publicând numeroase biografii şi monografii şi pregătind o vastă Istorie a Banatului. Moare în calitate de președinte al „Casei Naționale” din Caransebeș pentru a cărei ridicare a colectat cu sârguință de albină peste jumătate milion de lei.
Înmormântarea-i, săvârșită în Lunea Rusaliilor, a fost o manifestație de recunoștință a publicului caransebeșean pentru activitatea-i mănoasă pe teren obștesc. Din aprecierile ce i-s-au rostit la groapă desprindem în cele următoare pe cea a dlui. dr. Cornel Corneanu, căruia răposatul i-a fost un sfert de veac devotat colaborator şi care a fost rostită în fata Catedralei şi a şcolii noastre confesionale :
Iuliu Vuia se remarcă ca o personalitate reprezentativă de rasă, cumulând și în epoca refacerii și consolidării noastre naționale trainicele însușiri şi virtuți românești, moștenite și amplificate prin .scurgerea veacurilor și stăpânite toate de dragostea de pământ, de lege și de neam şi se profilează drept simbol al frământărilor, al zbuciumului și al năzuințelor celei mai strălucite generații de mucenici și de animatori ai virtuții române reînviate. Acumulator în permanentă efervescență el difuză cu risipă energia și dârzenia gorjeanului, în solul mănos al Comloșului cu mândria bănățeană. Ce splendidă îngemănare, prevestitoare a zilelor de mărire ale unității naționale, pe cari au ajuns să le trăiască neasemuitul bănățean Iuliu Vuia, în a cărui vine curgea şi sângele plăieșilor lui Tudor ‘Vladimirescu !
Dar Vuia nu a fost numai un vizionar şi un animator, a fost şi un realizator. Cu siguranţa, proprie semânţarilor cari mereu ne dispar, a desgropat trecutul Banatului şi al oamenilor lui şi l’a turnat în documentate biografii şi monografii, al căror corolar îl formează Istoria Banatului cărăşan şi severinean, o migăloasă şi temeinică enciclopedie culturală a provincei noastre, căreia i-a dedicat şi osteneala ultimelor sale zile. Iar manualele sale didactice, rupte dintr’un suflet cald şi îngrijorat pentru viitorul Naţiei, au fost decenii întregi singurele îndreptare ale şcoalelor noastre confesionale, lor naţionale. Este creatorul „Asociaţiei învăţătorilor din Ardeal şi Banat”, lemeliuitorul „Casei Naţionale” şi întregitorul , Scoalei Normale” din Caransebeş. Şi la bătrânele, întretăiate cu suferinţi, ca şi în tinereţele sale expansive, a fost goarna neostenită a redeşteptării conştiinţelor obosite sau indiferente pentru acţiuni obşteşti. Glasul său de oţe), izvorât din convingerea luptătorului desinteresat, fulgera, răsculâ şi influenţeâ, şi lumea îl asculta şi îl urma, căci el nu se clintea nici odată din slujba adevărului. A secerat izbânzi, a urcat culmi de slavă şi de satisfacţie. Dar nu pentru sine, ci pentru neamul şi aşezâmintele, pe cari le slujea cu rară abnegaţie, devotament, pricepere şi demnitate. Şi a mai fost şi un fanatic realizator al ideii bănăţene. Reintregrarea Banatului în drepturile ce-i revin de pe urma suferinţelor sale de eri şi de astăzi, cât şi de pe urma inepuizabilelor sale comori sufleteşti şi ale pământului său istoric, în această Ţară întregită şi prin mintea, inima şi braţele noastre, este astăzi obiectul vital al năzuinţelor noastre sfinte şi indiscutabile. Acest Banat, tot mai stăruitor în sforţările sale spre desăvârşită biruinţă, se cutremură astăzi îndurerat în faţa perderii ireparabile, ce i-a hărăzit Providenţa de pe urma spiritualizării tribunului Iuliu Vuia, şi înfâşurându-i fiinţa, ce zăboveşte încă câteva clipe între noi, cu giulgiul curat al recunoştinţei, dăltueşte cu lacrimi şi de durere dar şi de îndreptăţită mândrie, pe zleamănul mormântului său, străjuit de apotheoza clumnezeirii lui Christos, troparul izbândei şi măririi bănăţene : „Erou a fost şi o să mai fie ‘…
Întristată Asistenta, Prăznuim înnoirea firii prin verdeața copleșitoare a nădejdii creștinești şi înnoirea ființei omenești prin pogorârea Duhului sfânt. Acestor Rusalii, însoțite întotdeauna de o dulce şi caldă fericire, ce se revarsă stăruitor în căsuța însorită din preajma Sebeșului, le-a fost dat să înnoiască și cele ce au fost ale pământului în Iuliu Vuia cu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Florile lor, şi cele vii şi cele trecătoare, îl încadrează în ultimul-i triumf pământesc spre Panteonul Caransebeșului, unde îl așteaptă cu stâlpări şi Dîaconovici Loga şi ierarhii Popasu, Popea, Musta şi teologul Olariu, cântărețul Petrescu şi Dragalina și Velovanu, Jianu şi Penţia și tot soborul drepților, săvârșiți în Domnul şi în muncă topitoare de vlagă românească.
Bibliografie
Foaia Diecezană, an XLVIII, nr. 24/11 iunie 1933
