Celtul ciocan face parte din depozitul de bronzuri Zăgujeni II (sfârșitul Epocii Bronzului – începutul Epocii Fierului), care are în componenţă celturi, tutuli, brăţări, coliere, verigi, ace de păr, butoni şi mărgele din chihlimbar.
Celt ciocan cu muchiile proeminente, buza evazată, la care lateral se observă ciotul de la turnare. Prezintă urme de folosire. Patina slabă de culoare verde închis.
Dimensiuni: Înălțimea: 5,5 cm
Diametrul guri de înmănușare: 2,8 x 2,8 cm.
Diametrul bazei: 2,8 x 1,8 cm.
Celturile ciocan au fost folosite în activitățile metalurgice, dar au avut și alte întrebuințării, cum ar fi zdrobirea sării ( un argument fiind numeroasele descoperirii din aproprierea salinelor).
Bibliografie
Caius Săcărin, Dimitrie Pavel Negrei, ,,Bronze deposit from Zăgujeni (II), Caraş-Severin County, în ACTA MVSEI CARANSEBESIENSIS – TIBISCUM, SN 3/2013, Caransebeş, 2013.
George Suru s-a născut la Caransebeş. în data de 16 februarie 1940. A urmat cursurile primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal, după care a absolvit Facultatea de Filologie la Cluj-Napoca în anul 1963.
După ce a terminat facultatea, a ales un post de profesor la Vălișoara, aproape de Caransebeș. Ajungea săptămânal la Caransebeș, George Suru conducea cenaclul Casei de Cultură. Era vedeta locului. Găzduia musafiri poeți, de la Nichita Stănescu la Petre Stoica, iluștri care îi însoțeau aici pe Sorin Titel sau pe Maia Belciu. Cu Sorin Titel era prieten bun, așa cum era cu Horia Pătraşcu sau cu Horia Vasilescu.
Debutul activităţii literare a poetului este consemnat în revistele „Orizont” şi „Tribuna”, precum şi în volumul intitulat „Pentru a iubi”, apărut în anul 1967. George Suru a publicat ulterior trei volume de poezie, şi anume „Aşteptarea coralilor” în anul 1970, „Semnul de taină” în 1972 şi „Când dragostea e pasăre cântătoare” în anul 1976. Postum, sub îngrijirea lui Anghel Dumbrăveanu, au fost editate un volum de povestiri pentru copii şi tineret, precum şi o antologie de versuri.
Fiecare conserva, în paginile mai vechi sau mai noi, amintirea oraşului. Din unele cărţi au ieşit filme: Reconstituirea lui Horia Pătraşcu, după care a fost realizat magnificul film a lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, o istorie locală. Stere Gulea a preluat istoriile dăscăleşti ale lui Sorin Titel. Poeziile lui George Suru refăceau lumile silvestre din preajma oraşului, ca şi prozele lui Horia Vasilescu.
Dar cel care ţinea verticala vieţii culturale a oraşului era George Suru. Descoperea poeţi, încerca să-i lanseze, a întmeiat o revista în care apăreau, lângă tineri, şi cei legaţi de tradiţia locală: Petru Vintilă, Cornelia Ştefănescu. În apartamentul lui se adunaseră mii de cărţi care ilustrau o istorie a poeziei româneşti moderne.
A murit la 39 de ani, într-un Caransebeş îndoliat pe care îl fixase, şi el, alături de Sorin Titel şi Horia Pătraşcu, într-o cultură majoră, cu proiecte şi publicaţii demne de atenţie. Baladele lui George Suru urcă într-o lume a vegetaţiilor montane, sub semnul unor reţele simbolice care aşază alături piatra, colibele de pe dealuri, caprele — căprioarele. Lirica ascensională a lui George Suru aparţinea anilor şaizeci, încă încrezătoare în vremurile care ar putea să vină. Dar fiecare poem al lui George Suru numeşte o cădere — un final. Lumea răsturnată a lui George Suru stimulează vocile de dincolo.
Nu ne rămâne decât să scriem că, în 1979, rămâneam uluiți în fața sicriului său: de ce se terminase totul atât de repede? Și să transcriem câteva cuvinte din cuvântul de despărțire al lui Anghel Dumbrăveanu, cel mai bun prieten al său:,, George Suru a fost cel mai bun om din câți mi-a fost dat să cunosc . El își iubea mai mult decât orice copii, de care era nespus de mândru. Numai ei îl făceau fericit și Poezia. Era poet prin întreaga lui ființă. El trăia poezia, o visa și o respira. Avea un ținut numai de el știut, în marea poezie românească, un ținut unde se retrăgea cu speranță și unde căuta adevărul și frumusețea vieții, să le aducă oamenilor pentru clipa de azi și pentru clipa de mâine”
Casa de cultură a orașului Caransebeș poartă numele de George Suru.
Volume semnate de George Suru:
Mihai Vintilă, născut la Caransebeș în 1932 (d. 2020) de profesie medic veterinar, începe să picteze încă din anul 1979, avându-l ca model pe fratele său, scriitorul Petru Vintilă. Cei doi frați Vintilă, Mihai și Petru, devin repere importante pentru arta naivă. A fondat Fundația Artiștilor Plastici Naivi „Vintilă – Arplana”, prin carea a organizat numeroase tabere de pictură naivă în Banatul Montan, reunind mulți artiști valoroși. Mihai Vintilă se afirmă în spațiul cultural bănățean și ca publicist, semnând un număr de 13 volume, cel mai cunoscut fiind Dicționarul artei naive din România, volum apărut în anul 2001.
În anul 2016, pictorul Mihai Vintilă face o donație generoasă Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Lucrarea intitulată La păscut, realizată în 1993 de maestrul Mihai Vintilă, aduce în prim plan o imagine nostalgică a unei ocupații tradiționale: păstoritul.
Pentru zilele de lucru, cămaşa se ţesea din „lăori” (cânepă), dar pentru portul de sărbătoare, femeile ţeseau din bumbac subţire. În portul bărbaţilor din satele de pe Valea Bistrei, cămaşa se croia lungă, până la genunchi, încadrându-se din acest punct de vedere în tipologia specifică tuturor zonelor din Ardealul carpatic, cu excepţia vestului şi nord-vestului Carpaţilor. Până la sfârşitul secolului XIX se purta şi cămaşa fără guler, dar coexista alături de cămaşa „cu guler lat” şi înalt, cu colţuri răsfrânte. La mâneci avea „pumnaşi” laţi de 5-7 cm. Cămaşa era croită largă, acest aspect fiind unul din condiţiile frumuseţii portului. Despicată la gât, cămaşa se încheia cu un „bumb” cu „peteucă” din bumbac. Cămaşa era ornamentată cu „şir de cusături”, de o parte şi de alta a deschizăturii de la piept, la „pumnaşi” şi la poale. Tehnicile de cusături folosite erau „printre fire”, „pe ciurătură”, sau „bârnăşiu”, cu motive geometrice sau florare, lucrate cu „arămiz” (amici) alb, pentru „cămăşile bătrâneşti” şi cu bumbac roşu sau negru, pentru cămăşile tinerilor. Poalele erau tivite la poale cu „ciptă”, sau „şlinrărai”. După primul război mondial s-a adoptat cămaşa mai scurtă, până deasupra genunchilor, că în zona de câmpie. Acesta avea guler îngust, doar o bentiţă dreaptă, cusută cu motive geometrice, „cârligul”, „cocorii”, „păşitura”. „Pumaşii” erau înguşti, de 3-4 cm, cusuţi cu motive geometrice. Cusăturile de îmbinare a pieselor constitutive erau ascunse de „puncte” decorative, cheiţe „în ciocănel”. Motivele decorative geometrice, cedează tot mai mult spaţiu preferinţelor pentru motivele fitomorfe, sau zoomorfe. După 1930, cu deosebire în portul cotidian se introduce cămașa scurtă, de modă orăşenească. Dar în zilele de sărbătoare sau la ceremonii, cămaşa lungă se mai menține în portul popular până prin 1960-1970.
Cămașă bărbătească din patrimoniul Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș, care prin frumusețea broderiei de pe piept și la baza acesteia, cât și prin motivele florale și geometrice care apar, descriu frumusețea portului popular în zona Banatului.
Bibliografie:
dr. Maria Bocse, PORTUL POPULAR ROMÂNESC DIN ZONA VĂII BISTREI – BANAT, în Analele Banatului – Etnografie, vol. V, Editura Mirton, Timișoara, 2000.
Parcul Teiuș din orașul Caransebeș este cunoscut și astăzi ca zonă de agrement. În anul 1932, prin Decizia nr. 3330 a Ministrului Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale – Serviciul Balneo – Climatice parcul Teiuș a fost declarat stațiune climaterică.
Pentru a fi recunoscută în anii anteriori, în cadrul Primăriei Orașului Caransebeș a fost constituită Comisia locală climaterică cu scopul de a promova acest spațiu prin efectuarea unor lucrări: înființarea unei halte CFR, pentru a facilita accesul vizitatorilor în parc, amenajarea plajei de pe malurile râului Timiș din imediata apropiere a cartierului, amenajarea unor terenuri de tenis și a unei popicării, amenajarea, pe timpul iernii, a unui patinoar, promovarea pescuitului pe râul Timiș, organizarea de excursii în zonele din apropierea orașului Caransebeș. Tot în scopul promovării zonei Teiuș, Tipografia și Librăria Diecezană Caransebeș a tipărit cărți poștale cu peisaje din cartierul Teiuș.
Bibliografie
Constantin Brătescu, Orașul Caransebeș între anii 1919 – 1941. File de monografie, Editura Dalami, Caransebeș, 2014.
Furca de tors, unealtă cu care se obțin firele de lână, este simbolul țesutului. Istoria ei relevă dezvoltarea tehnicii și evoluția uneltei, dar și importanța economică, socială, funcțională, estetică și culturală în dezvoltarea civilizației populare.
Tehnica torsului este neschimbată de milenii și apreciată ca o îndeletnicire exclusiv femeiască relevând răbdarea, perseverența și îndemânarea torcătoarei.
Față de lumea exterioară, furca și femeia s-au contopit într-o entitate națională, ele devenind cele mai bune prietene. Un drum posibil spre inima iubitei este și furca dată în dar, căci primirea ei semnifică acceptarea cererii în căsătorie.
Cele mai vechi atestări despre îndeletnicirea torsului sunt fusaiolele de ceramică descoperite în siturile arheologice Fusul din lemn a apărut mult mai târziu.
În operele de artă ale antichității apare, cel mai adesea, furca scurtă în mâna ridicată a torcătoarei, din care se derulează firul lung. Torcătoarea este într-o poziție suplă, dinamică.
În Evul Mediu dezvoltat este atestată furca de formă conică, înaltă, cu postament Torcătoarea, așezată pe scaun are privirea concentrată asupra lucrului.
Prin fixarea furcii în talie este perfectată cea mai rațională tehnică a torsului manual.
Direcția de răsucire a fusului este de la stânga la dreapta. Se pot toarce fire de grosimi diferite, mai mult sau mai puțin răsucite, după necesități. În Vojvodina sunt frecvente două poziții ale fusului- verticală și orizontală.
Torsul mecanic se realizează la roata de tors manual în întreg spațiul european. La roțile din Vojvodina, cercul este mai mare decât în alte părți. La jumătatea secolului al XIX-lea, roata era acționată cu piciorul. Mașina, sau furca de tors cu picior era folosită în centrele textile renumite. La primele tipuri de mașini de tors s-au folosit vechile furci de mână pentru brâu sau cu postament.
Din punct de vedere regional și etnic tipurile de furci se grupează în funcție de direcțiile de influență.
Furca din Banat relevă influențele reciproce dintre sârbii și românii de ambele părți ale graniței, cuprinzând și partea de răsărit a Serbiei.
Reprezentând un dar cu semnificații deosebite, furca din lemn a fost lucrată cu multă măiestrie, bogat decorată prin crestături.
Motivele decorative crestate pe furci sunt: cercul, soarele, rozeta, laleaua, vița de vie. Dintre acestea, motivul cel mai frecvent întâlnit este rozeta, de inspirație barocă, reprezentată sub forma solară, fir sau ramură înflorită, mușcată. În alte compoziții decorative apar inimi sau păsări, ca detalii ornamentale între spații, uneori atât de dezvoltate încât acoperă întreaga suprafață a furcii cu forme inadecvate stilistic, dar expresive sub aspectul conținutului semantic: dragoste, urare de sănătate, fericire, apărare.
Furca de tors face parte din patrimoniul Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș.
Bibliografie: Branislava Idzvoreanu Ștefanovici, Unealtă și Simbol, Muzeul Banatului Timișoara
Traian Doda (14 iulie 1822 – 16 iulie 1895) a fost o personalitate de seamă a Banatului secolului al XIX – lea, militar de carieră român în armata habsburgică, care a avansat până la gradul de general de brigadă al Armatei Comune, fiind și politician, membru al Dietei Ungariei.
În anul 1842 Traian Doda a fost numit locotenent în Regimentul 13 de graniță româno-bănățean și a condus pentru trei ani institutul de învățământ matematic în Caransebeș.
După pensionare ca general s-a stabilit la Caransebeș și s-a dedicat activității politice de emancipare a românilor bănățeni. A susținut înființarea Comunității de Avere, după desființarea Graniței Militare Bănățene, și ales, la 19 decembrie 1879, ca prim președinte al acesteia.
Generalul, care vorbea fluent șase limbi, a fost ales în Dieta de la Budapesta prima dată la 10 ianuarie 1874, apoi, până în 1887, încă de cinci ori, situându-se, împreună cu Vincențiu Babeș, în fruntea luptei pentru drepturile românilor din Transilvania și Banat. A fost de multe ori insultat de naționaliștii maghiari. Un incident mai grav a avut loc în octombrie 1875, în timpul unui discurs electoral la Caransebeș. Naționaliștii maghiari au cerut patetic, printre altele, ca procurorul să-l aresteze pe Doda, pentru opiniile sale politice.
În discursul său electoral din 14 octombrie 1887 a cerut din nou cu vehemență libertatea și autodeterminarea populației românești, în primul rând din cauza închiderii școlilor românești de către administrația maghiară. A fost pus sub acuzare la 17 septembrie 1888 la Arad și condamnat în absență (Doda a stat, ca măsură de precauție, în Viena) la doi ani de închisoare și o amendă de 2.000 de coroane, pedeapsă grațiată de împăratul Franz Joseph.
La înmormântarea generalului Doda au participat multe mii de români din toate părțile. Slujba a fost oficiată de episcopul Nicolae Popea al Caransebeșului, însoțit de o asistență numeroasă.
Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș deține în patrimoniul sau un caiet de însemnări al generalului Traian Doda, scris de mână, document ce poate fi văzut în expoziția permanenta a instituției de cultură.
Bibliografie: Liviu Groza, „Oameni de seamă din granița Bănățeană – generalul Traian Doda”, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000.
Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș, cu sprijinul Consiliului Județean Caraș – Severin, în parteneriat cu Primăria comunei Băuțar și Școala Gimnazială Băuțar a organizat în data de 19 ianuarie 2023 evenimentul Să învățăm despre Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859).
Manifestarea a venit în întâmpinarea dorinței elevilor de a participa la o lecție deschisă al cărei scop a fost prezentarea marelui act istoric de la 24 ianuarie 1859 și a personalității domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în timpul căreia s-au pus bazele statului român modern. Alături de prezentarea realizată de Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș, și-au adus concursul preșcolarii și școlarii Școlii Gimnaziale Băuțar. Mai mult, întreaga comunitate a comunei Băuțar a participat la acest eveniment, organizat la Căminul Cultural din Băuțarul de Jos creând o atmosferă de sărbătoare.
