Data publicare: 2 aprilie 2021
Instrument străvechi și permanent folosit de-a lungul timpului, războiul de țesut este răspândit la noi, ca și la celelalte popoare, în variantă orizontală.
Războiul de țesut se compune dintr-un ,,patˮ alcătuit din două stinghii de lemn unite la capete, sprijinite pe „picioare”. De obicei picioarele se prelungesc în sus, pentru a forma ,„brațele” sau „furcile”, între care se fixează cele două suluri numite simplu „sulul dinainte”, de pe care se desfășoară urzeala printre firele căreia va trece băteala și „sulul dinapoi” pe care se înfășoară pânza țesută. Dacă la început firul de băteală era petrecut cu mâna dintr-o parte în cealaltă, cu timpul s-a făcut un „rost” pentru ridicarea alternativă a firelor de urzeală cu ajutorul ițelor puse în mișcare de două pedale de picior. Cam la jumătatea lungimii cadrelor se află doi stâlpi mici verticali, prelungiri ale picioarelor tălpilor, uniți prin „carafe” paralele cu acestea din urmă, de care sunt fixate printr-o vergea, vatalele cu spata și ițele, prin intermediul unor scripeți cu fuscei și cocleți. Pentru a se putea face „rostul” pânzei prin mișcarea ițelor, acestea sunt legate în partea inferioară de 2-4 pedale, puse în mișcare de țesătoare cu picioarele.
În cazul în care se lucrează țesături în mai multe ițe, se folosește un număr proporțional de scripețe și de tălpi, care sunt legate cu ață la amândouă capetele . Aproape de sulul dinapoi sunt plasate vatalele sau brâglele, alcătuite din două lemne dăltuite în care se fixează spata. În timp, războiul de țesut s-a perfecționat, de pildă „suveica”, formată dintr-un „lemnuș” fixat într-un „pat” mic de scândură, de forma unei luntri, a înlesnit munca femeii. Aceasta poartă țeava de beteală, introdusă în suveică propriu-zisă de la stânga la dreapta și o trage apoi cu mâna prin rost spre stânga.
Pentru ca urzeala să se întindă elastic și țesătura să capete aspectul uniform și regulat, s-au atașat fiecăruia din cele două suluri ale războiului orizontal frâne cu greutăți , acestora le-a luat locul apoi un băț lung numit „slobozitor” la sulul dinapoi și un „întinzător” la sulul dinainte. Aceste bețe sunt menținute fix într-o anumită poziție de o scândură prevăzută cu crestături. În general întinzătorul este alcătuit dintr-o lopățică, numită uneori „amnar”, fixat la capătul sulului dinapoi. În amnar, numit pe alocuri și „bărbătuș”, se fixează „muierușca” sau „scândurica”, o altă lopățică de lemn perforată în care se înțepenește un cui pentru a se menține pânza întinsă. În unele zone, întinzătorul este înlocuit cu o roată.
Într-un asemenea război se lucrează țesături variate, atât subțiri cât și groase.
Bibliografie:
Marin Marinescu, Arta Populară Românească, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1975.
