Data publicare: 11 octombrie 2021
Iuliu Vuia (n. 11 martie 1865, Felnac, comitatul Timiș – d. 24 iulie 1933, Caransebeș) a fost unul dintre vechii și luminații dascăli ai școlii noastre confesionale, al cărei îndrumător a fost în calitate de comisar protopopesc şi președinte al „Reuniunii învățătorilor”, iar după Unire primul președinte al „Asociației învățătorilor din Ardeal și Banat”. La 1919 se reactivează ca profesor la Institutul nostru pedagogic, transformat ulterior în „Școala normală de băieți”, și este ridicat în 1927 la demnitatea de director al acestei scoli. A fost deputat în Sinodul eparhial din Arad, mai apoi în cel al eparhiei noastre în curs de mai multe perioade, deputat în Congresul național bisericesc, asesor onorar în Corisisţorul diecezan, iar în prezent consilier onorar în Consiliul eparhial, secția economică. Și a mai fost şi un meticulos cercetător al trecutului neamului nostru, publicând numeroase biografii şi monografii şi pregătind o vastă Istorie a Banatului. Moare în calitate de președinte al „Casei Naționale” din Caransebeș pentru a cărei ridicare a colectat cu sârguință de albină peste jumătate milion de lei.
Înmormântarea-i, săvârșită în Lunea Rusaliilor, a fost o manifestație de recunoștință a publicului caransebeșean pentru activitatea-i mănoasă pe teren obștesc. Din aprecierile ce i-s-au rostit la groapă desprindem în cele următoare pe cea a dlui. dr. Cornel Corneanu, căruia răposatul i-a fost un sfert de veac devotat colaborator şi care a fost rostită în fata Catedralei şi a şcolii noastre confesionale :
Iuliu Vuia se remarcă ca o personalitate reprezentativă de rasă, cumulând și în epoca refacerii și consolidării noastre naționale trainicele însușiri şi virtuți românești, moștenite și amplificate prin .scurgerea veacurilor și stăpânite toate de dragostea de pământ, de lege și de neam şi se profilează drept simbol al frământărilor, al zbuciumului și al năzuințelor celei mai strălucite generații de mucenici și de animatori ai virtuții române reînviate. Acumulator în permanentă efervescență el difuză cu risipă energia și dârzenia gorjeanului, în solul mănos al Comloșului cu mândria bănățeană. Ce splendidă îngemănare, prevestitoare a zilelor de mărire ale unității naționale, pe cari au ajuns să le trăiască neasemuitul bănățean Iuliu Vuia, în a cărui vine curgea şi sângele plăieșilor lui Tudor ‘Vladimirescu !
Dar Vuia nu a fost numai un vizionar şi un animator, a fost şi un realizator. Cu siguranţa, proprie semânţarilor cari mereu ne dispar, a desgropat trecutul Banatului şi al oamenilor lui şi l’a turnat în documentate biografii şi monografii, al căror corolar îl formează Istoria Banatului cărăşan şi severinean, o migăloasă şi temeinică enciclopedie culturală a provincei noastre, căreia i-a dedicat şi osteneala ultimelor sale zile. Iar manualele sale didactice, rupte dintr’un suflet cald şi îngrijorat pentru viitorul Naţiei, au fost decenii întregi singurele îndreptare ale şcoalelor noastre confesionale, lor naţionale. Este creatorul „Asociaţiei învăţătorilor din Ardeal şi Banat”, lemeliuitorul „Casei Naţionale” şi întregitorul , Scoalei Normale” din Caransebeş. Şi la bătrânele, întretăiate cu suferinţi, ca şi în tinereţele sale expansive, a fost goarna neostenită a redeşteptării conştiinţelor obosite sau indiferente pentru acţiuni obşteşti. Glasul său de oţe), izvorât din convingerea luptătorului desinteresat, fulgera, răsculâ şi influenţeâ, şi lumea îl asculta şi îl urma, căci el nu se clintea nici odată din slujba adevărului. A secerat izbânzi, a urcat culmi de slavă şi de satisfacţie. Dar nu pentru sine, ci pentru neamul şi aşezâmintele, pe cari le slujea cu rară abnegaţie, devotament, pricepere şi demnitate. Şi a mai fost şi un fanatic realizator al ideii bănăţene. Reintregrarea Banatului în drepturile ce-i revin de pe urma suferinţelor sale de eri şi de astăzi, cât şi de pe urma inepuizabilelor sale comori sufleteşti şi ale pământului său istoric, în această Ţară întregită şi prin mintea, inima şi braţele noastre, este astăzi obiectul vital al năzuinţelor noastre sfinte şi indiscutabile. Acest Banat, tot mai stăruitor în sforţările sale spre desăvârşită biruinţă, se cutremură astăzi îndurerat în faţa perderii ireparabile, ce i-a hărăzit Providenţa de pe urma spiritualizării tribunului Iuliu Vuia, şi înfâşurându-i fiinţa, ce zăboveşte încă câteva clipe între noi, cu giulgiul curat al recunoştinţei, dăltueşte cu lacrimi şi de durere dar şi de îndreptăţită mândrie, pe zleamănul mormântului său, străjuit de apotheoza clumnezeirii lui Christos, troparul izbândei şi măririi bănăţene : „Erou a fost şi o să mai fie ‘…
Întristată Asistenta, Prăznuim înnoirea firii prin verdeața copleșitoare a nădejdii creștinești şi înnoirea ființei omenești prin pogorârea Duhului sfânt. Acestor Rusalii, însoțite întotdeauna de o dulce şi caldă fericire, ce se revarsă stăruitor în căsuța însorită din preajma Sebeșului, le-a fost dat să înnoiască și cele ce au fost ale pământului în Iuliu Vuia cu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Florile lor, şi cele vii şi cele trecătoare, îl încadrează în ultimul-i triumf pământesc spre Panteonul Caransebeșului, unde îl așteaptă cu stâlpări şi Dîaconovici Loga şi ierarhii Popasu, Popea, Musta şi teologul Olariu, cântărețul Petrescu şi Dragalina și Velovanu, Jianu şi Penţia și tot soborul drepților, săvârșiți în Domnul şi în muncă topitoare de vlagă românească.
Bibliografie
Foaia Diecezană, an XLVIII, nr. 24/11 iunie 1933
Data publicare: 7 octombrie 2021
Medicul veterinar Mihai Vintilă își începe cariera de pictor naiv încă din anul 1979. Majoritatea picturilor sale sunt pline de umor fin, subtil.
În aceeași notă umoristică este și tabloul Curiozitate, pictat la Reșița în anul 1984, realizat în tehnica ulei/pânză. Face parte din colecția de artă plastică donată de Mihai Vintilă în anul 2016 Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș.
Data publicare: 5 octombrie 2021
Claca presupune o gazdă binevoitoare, o muncă tradiţională realizată de femei sau bărbaţi din sat în comun şi o stare generală de petrecere. În Evul Mediu românesc, claca era munca gratuită pe care ţăranii iobagi erau obligaţi să o presteze în folosul proprietarului. Această clacă se mai numea şi boieresc sau robotă.Rămânând în mediul rural, claca a căpătat sensul de muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan şi gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile câmpului, pentru construcţii şi între femei, pentru treburile gospodăreşti, terminându-se de obicei printr-o petrecere, cu băuturi şi jocuri de societate.
“La cele cu lăutari se strângea lume multă și după ce se găta de desfăcat (porumbul), tineretul se dădea la jocuri. Ele țineau până despre ziuă, când era găinușa drept în creștetul capului. La clăcile acestea fetele veneau însoțite de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, cu mai puțină gălăgie, dar la acestea se torceau poveștile cele mai mândre în care năsdrăvanii sar călări printre stele până la cer.”
Între aceste munci voluntare se numărau şi clăcile de tors, ce erau de mare ajutor pentru femeile singure, care trebuiau să le facă haine copiilor mulţi pe care-i aveau, căci, ca toţi copiii, aceştia îşi murdăreau şi îşi rupeau îmbrăcămintea în zbenguielile lor.
Claca era bună şi pentru femeile ai căror soţi trăiau, căci bărbaţilor şi feciorilor li se zdrenţuia îmbrăcămintea în muncile grele pe care le efectuau vara şi iarna; era bună şi pentru fetele mari, care nu puteau purta orice, şi chiar pentru bătrânii ale căror straie se învecheau şi se rupeau. Aşadar, claca era şi este bună pentru toţi.
Bibliografie
Tudor Pamfilie, Agricultura la români – studiu etnografic
Data publicare: 4 octombrie 2021
Localitatea Calina din satul Dognecea, jud. Caraș – Severin este cunoscută datorită apei minerale necarbogazoase care se situează între cele zece ape minerale din lume, dar și datorită unei construcții aparte, biserica din lemn.
Biserica de lemn de la Calina – Filia Adormirea Maicii Domnului se deosebește în peisajul cultural, dar și în cel ecleziastic prin vechimea și modul de construcție. Astfel istoricul bisericii ne arată că acest lăcaș de cult a fost construită inițial pentru serviciul religios ce se săvârșea în localitatea Ciudanovița, jud. Caraș – Severin, ca mai apoi să fie vândută către locuitorii satului Greoni, com. Grădinari, jud. Caraș – Severin, iar de acolo vândută către comunitatea ortodoxă din satul Calina, unde se află și astăzi. Modul de construcție este cel cunoscut sub numele de Fachwerk, iar în grai popular denumit „în căței” sau în „paiantă”. În cazul bisericii de lemn de la Calina s-a păstrat turnul – clopotniță cu secțiunea pătrată și acoperiș piramidal. Volumul acestuia a fost inegal, mare, fiind placat cu scânduri, având mici deschideri sub formă de ferestruici pe fiecare latură. Aceste goluri erau umplute cu amestec de lut amestecat cu pleavă și paie tocate. Un alt aspect semnificativ este numărul mare de icoane pe sticlă, având în vedere faptul că în localitatea Calina exista, încă din anul 1724, o fabrică de sticlă.
Această construcție este înscrisă pe lista Monumentelor istorice din județul Caraș – Severin, fiind datată în anul 1780.
Bibliografie
Alic Daniel, Protopopiatele și parohiile Episcopiei Caransebeșului. Micromonografii, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj – Napoca, 2017.
Săcară Nicolae, Valori ale arhitecturii populare românești, Editura Facla, Timișoara, 1987.
Data publicare: 28 septembrie 2021
Data publicare: 27 septembrie 2021
Data publicare: 20 septembrie 2021
Data publicare: 15 septembrie 2021
Profesorul Constantin Brătescu s-a născut la 15 septembrie 1941, în localitatea I.L. Caragiale, din judeţul Dâmboviţa. Studiile elementare le-a parcurs în comuna natală, iar pe cele liceale la Târgovişte şi Drobeta Turnu Severin, absolvind în anul 1960.
(mai mult…)Data publicare: 7 septembrie 2021
Provine din localitatea Lăpușnicu Mare, folosită pentru frământarea pâinii, confecționată din lemn, cioplită, de formă dreptunghiulară.
Acest obiect face parte din patrimoniul cultural al Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș, fiind restaurat în anul 2019.
Data publicare: 6 septembrie 2021
Agricultura este o ocupație principală străveche a poporului român. Lucrarea pământului a fost practicată, după cum o dovedesc datele etnografice de teren, în toate regiunile geografice ale țării, începând cu zonele de baltă, de câmpie și de deal, până la cele submontane și de munte. Evoluția grapelor a cunoscut trecerea de la grapa formată din stinghii și colți de lemn, la grapa cu stinghii de lemn și colți de fier, iar mai târziu la grapa în întregime de fier, produsă de fabrică.
Bibliografie: Ion Vlăduțiu, Etnografia românească, Editura Științifică, București, 1973, pp.198-213.
